De mici am observat cum în majoritatea filmelor, serialelor şi desenelor animate protagonştii care se află în pericol şi nu au o altă modalitate de a contacta lumea exterioară folosesc semnalul SOS pentru a primi ajutor. Pe atunci credeam că este doar o născocire a regizorilor, pentru ca mai apoi să aflăm că acest semnal este unul internaţional valabil pentru persoanele care se află într-o situaţie fără scăpare.
Istoria SOS-ului datează încă de la sfârşit de secol XIX atunci când ambarcaţiunile care plecau pe mare, odată ieşite din raza vizuală erau de necontactat, iar dacă naufragiau nu putea nimeni să ia legătura cu ele.
Telegraful a fost singurul prin intermediul cărora vasele puteau solicita ajutorul. Acesta a fost folosit pentru prima dată în martie 1899, pentru ca până în 1904 mai multe vase să fie echipate cu telegraf.
Înainte de adoptarea semnalului SOS, la primul congres internaţional de telegrafie din 1903, italienii au venit cu o propunere , SSSDDD, care nu a fost însă folosit.
Un an mai târziu cel care a inventat telegraful, Marconi a sugerat folosirea lui CQD, fiind o combinaţie între cel iniţial CQ pe care toate navele îl foloseau la sfârşitul oricărui mesaj şi D (distress, ro. primejdie).
În 1906 la Berlin a fost adoptat semnalul care ne este atât de familiar, SOS. Iniţial se credea că acesta reprezintă mesajul Save our Ship, doar că originea germană micşorează probabilitatea ca SOS să fie prescurtarea unui cuvânt englezesc, el fiind adoptat pentru simplul fapt că este foarte uşor de transmis prin codul Morse.
