Uneori urmărind progresul unui eveniment din reglementare a transportului maritim poate fi destul de deprimat pentru că, toată lumea cunoaşte răspunsul dar nimeni nu este dispus, sau capabil, să îl pună în aplicare. Un exemplu potrivit îl constitue Filipine care în cele din urmă a reuşit să adopte o lege pentru a exista un singur corp administrativ responsabil de standardele de formare maritimă şi certificare în ceea ce priveşte STCW (Standards of Training, Certification and Watchkeeping for Seafarers).
Oricine a urmărit progresul auditurilor de acord cu standardele STCW ale EMSA , şi chiar şi cine nu a urmărit îndeaproape acest lucru, va înţelege cât de mult a durat acesta.
EMSA a adus în discuţie deficienţele STCW ale Filipinelor pentru prima oară în 2006. Un alt audit de întoarcere din 2010 a constatat că foarte puţine lucruri, aproape spre niciunul, s-au întâmplat în cei patru ani care au trecut. Apoi a venit o veste şocantă pentru toată industria, EMSA ameninţa că va interzice ofiţerii filipinezi pe navele cu pavilion UE, excepţia constând în rezolvarea problemelor aduse în discuţie încă din 2006.
Acum, se pot aduce în discuţie şi facilităţile excelente de formare a marinarilor care, de cele mai multe ori, sunt susţinute de către companiile internaţionale de shipping. Nici şcolile maritime nu pot fi scoase din context pentru că, în Filipine aproximativ 30.000 de abolsvenţi ies de pe băncile acestora. Doar 15% dintre aceştia ajung, însă, să navige.
Una dintre marile probleme, din punctul de vedere EMSA, a fost că nu a existat un singur corp administrativ responsabil pentru formarea maritimă a acestora, ci nu mai puţin de şase astfel de organisme guvernamentale.
Câteva audituri mai târziu, incluzându-le pe cele două de anul trecut, şi există un proiect de lege pentru desemnarea Autorităţii Industriale şi Maritime ca unic organism administrativ, asta după 10 ani în care EMSA s-a “bătut cu morile de vânt” mai ceva ca Don Quijote.
De menţionat este faptul că, convenţia STCW din 1978 este prima care a stabilit cerinţe de bază privind formarea şi certificarea pentru navigatori la nivel internaţional. Ulterior aceste standarde au fost stabilite de către fiecare guvern în parte fără a face însă referire la practicile din alte ţări, drept urmare, convenţia prevede standardele minime pe care ţările care au aderat sunt obligate să le îndeplinească, sau să le depăşească.
